Cine suntem ?

„Mulți se scuză în numele smereniei. Dar smeriți față de ce? Smeriți față de ticăloși? Nu! Iar trebuie să îl citez pe părintele Iustin Pârvu: „Țara asta are inflație de smerenie. Dar uneori este nevoie și de sfânta palmă a Sfântului Nicolae.” Trebuie să fim trăitori și luptători în ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: „În ortodoxie nu vii să sforăi, ci să fii treaz”.

( Un extras din cartea lui Dan Puric, « Cine suntem? »)

Și mă gândesc cum este smerenia des confundată cu lipsa de implicare, cu statul cuminte într-un colț, sau cu o anumită atitudine tâmpă față de nedreptățile altora. Smerenia nu e apatie, nu e o anumită cumințenie de salon, ci e simplitate a minții, e arta de nu te băga acolo unde nu îți fierbe oala, dar și a te implica acolo unde te cheamă datoria creștinească.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Viața mea de acum

Galateni 2,20: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Este versetul final din Apostolul pe care l-am citit astăzi la Liturghie. Și ce frumos zice: viața mea de acum o trăiesc cu credința în Hristos ... Care m-a iubit...

El m-a iubit cel dintâi, fără ca eu să Îi cer asta. Fără ca eu să merit. Înainte chiar ca eu să exist. M-a iubit necondiționat, fără să mă cunoască și indiferent cât de curat sau de ticălos m-am dovedit eu a fi.

Și ce facem când aflăm că cineva ne iubește ? Dacă nu suntem în stare să răspundem tot cu iubire, să încercăm măcar să fim recunoscători. Să întoarcem măcar politețe ori mulțumire. Frumos ar fi să întoarcem tot iubire și să ne ducem viața în virtutea acestei iubiri. Dar, în nici un caz, nu putem să rămânem indiferenți.

Cred că aici stă una din tainele vieții creștine: viața ta de acum, după ce ai aflat că Fiul lui Dumnezeu te-a iubit cel dintâi, o duci altfel: nu în indiferență și promiscuitate, ci într-o continuă recunoștință față de El. Nu poți să rămâi rece la iubirea unui om. Te mângâie, îți dă putere și nădejde, te motivează să te trezești dimineața și te odihnește în somnul nopții.

Cu atât mai mult, nu poți ră rămâi rece la iubirea dumnezeiască. Ea trebuie să îți mângâie sufletul și să îți facă inima să cânte ca psalmistul: Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps 22, 4)

Rostind Crezul

 Rostesc Crezul în fiecare duminică, la Liturghie, cu fața către credincioși. Și aud și la biserica noastră, cum am auzit și la altele, cum se fac, fără știință, două greșeli.

Una este: „Și a înviat a treia zi după Scripturi.”

Acolo este o virgulă foarte importantă, care este trecută cu vederea și care schimbă tot înțelesul. A înviat a treia zi , <virgulă> după Scripturi. În franceză este „selon les Ecritures”. În engleză: „according to the Scriptures”. A înviat, adică, nu a treia zi după ce s-au scris Scripturile, ci a treia zi, după cum spun Scripturile. O virgulă atât de mică, dar atât de importantă. În rostire, ar trebui să facem o pauză, o respirație, ca să accentuăm acea virgulă.

A doua este: „Într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.”

Este o enumerare a însușirilor Bisericii. Dar scăpăm una din ele. Biserica nu este doar sfântă, sobornicească și apostolească. Ea este și Una. Care nu se scrie legat. Corect este: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Patru însușiri, nu trei. Și aici, o mică, dar atât de importantă cratimă.

Și încă ceva:

Am fost mai deunăzi la o biserică ortodoxă francofonă. Când preotul a spus „Cei chemați ieșiți”- cuvinte care, la români, se omit, de cele mai multe ori, ca fiind învechite - am văzut câțiva credincioși părăsind realmente biserica. Erau încă nebotezați și s-au supus cuvintelor ce li se adresau. Într-o lume diversificată religios, e normal să vezi adulți încă nebotezați, sau, mai probabil convertiți de la alte culte. Îi numim catehumeni. Adică oameni care își așteaptă botezul la ortodoxie.

Un proiect video reușit

Am terminat un proiect interesant, dar care mi-a solicitat timp și cunoștințe de montaj video.

Am filmat, timp de trei duminici consecutive, Liturghia în catedrală, cu două camere video, pe care le-am mutat de fiecare dată în altă poziție. Părintele și cu mine ne-am îmbrăcat la fel, iar rezultatul este o filmare multi-cameră care pare făcută la una și aceeași slujbă. Culorile sunt bune, sunetul, reușit, iar schimbarea unghiurilor de filmare îi dă o oarecare dinamică. Mai ales dacă te gândești că cel care filmează este și cel care slujește în mijlocul bisericii - adică eu. Actorul este și cameraman, și regizor.

A ieșit foarte bine, chiar dacă, privind cu atenție, se văd unele incosecvențe: la un Vohod, ies cinci copii din altar și se întorc șapte. Teo se află ba în dreapta, ba în stânga. Mă rog, faze care nu se văd imediat și, pe deasupra, sunt amuzante. 

Mi-a luat aproape o lună ca să editez tot materialul filmat, cam 50 de GB. Dar sunt mulțumit de rezultat.

Cugetări ale oamenilor nordului

Să ai căldură în iglu, ulei în lampă și pace în suflet.

Fie ca dărnicia ta să crească odată cu bogăția ta.

Renul îl urăște pe lup, dar lupul e cel care îl menține pe ren în formă.

Când crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate.

Ieri e cenușă. Mâine e lemn. Doar azi focul arde.

Nu stii niciodată cu adevărat prietenii de dusmani, până nu se rupe gheața.

Răbdarea înseamnă totul pentru noi. A aștepta nu e o pierdere de timp.

O invitație divină

predică la Duminica a 14-a după Rusalii

Un împărat a făcut nuntă fiului său.


Spuneți-mi dacă s-ar putea un eveniment mai de amploare și de bucurie în viața unei țări, ca nunta fiului împăratului ei. Tot poporul, cu mic cu mare, este dator să se bucure, pentru că împăratul este cel care are grijă de ei. A trimis, spune evanghelia, pe slugile sale ca să îi cheme pe cei invitați, pe cei care se aflau pe lista oficială a nuntașilor. Ne închipuim că erau oameni importanți din cetate: demnitari, militari, oameni de vază, care erau de aceeași noblețe și poziție socială cu a împăratului și a fiului său.

Dar aceștia nu au vrut să vină.

--- citește predica în întregime ---

Liturghie și liniște la început de an

Am mai început un an.

Aseară, am petrecut Revelionul acasă, după ora României. Pe la 4 după-amiază am mâncat ceva, rață cu piure de cartofi și un pahar de vin. Apoi am lenevit, ne-am uitat la televizor, erau niște filme interesante, dar și la transmisii de la New York, din Times Square, cu concerte de muzică în așteptarea miezului nopții. Nu am stat până la miezul nopții, nici nu aveam de gând. Pe la zece și ceva ne-am dus deja la somn. Cartierul, și chiar orașul nostru, sunt lipsite de petarde, focuri de artificii sau alte lucruri cu care eram obișnuit de Revelion.

Teo, băiat de altar

A doua zi dimineață, proaspăt și odihnit, am slujit Sfânta Liturghie la catedrală. Părintele, cam obosit, după Te-Deum-ul de azi-noapte, dar nu se vede. Are energie părintele meu. În biserică, cei prezenți, mai puțin de jumătate decât de obicei. Românii noștri petrec de Revelion și or fi fost obosiți. Mai ales că e zi de luni. Corul a fost totuși prezent și slujba a decurs plăcut, calm și hrănitor. Ca la a doua Înviere: noaptea, mulți, ziua puțini. Am vorbit și cu domnul Alex, dirijorul, și am convenit să punem mai multe înregistrări ale corului pe situl bisericii, pe care îl administrez de vreo nouă ani.

Ajuns acasă, nu am nimic de făcut. Maria și Teo se pun pe șicanat, ăsta plânge, ea se amuză de smiorcăiala lui, Nicoleta pune sarmalele la fiert, eu mă relaxez cu o cafea pe canapea, făcând asceză în așteptarea sarmalelor. Dacă un călugăr ar răbda ce rabdă un mirean ca mine, înfometat în așteptarea și în mirosul sarmalelor care se perpelesc în cratiță, după Liturghia de Anul Nou, s-ar sfinți cu câțiva ani mai devreme.

Dar sunt momente plăcute. Lejere, liniștite, de familie. Mărunțișurile care fac deliciul momentului. Nu avem mereu dispoziția necesară să gândim la idealuri înalte. Uneori, micile passe-temps ale zilei au și ele rostul lor. Ca un atlet care, după un antrenament dur, își bălăngăne nonșalant picioarele într-un pârâu rece și nu își dorește nimic altceva.

Am prins în peretele bucătăriei calendarul ortodox pe anul acesta, alături de icoana Maicii Domnului. M-am închinat și mi-am făcut promisiunile pe anul acesta. Fără îndoială, mai mult de jumătate le voi uita înainte să vină Boboteaza. Dar poate cea care va rămâne este că nu vreau să uit că nu sunt nici super erou, nici sfânt, ci doar unul oarecare, din mulțime. Cum spuneau frații Strugatski, în nuvela Picnic la marginea drumului: un amestec de lașitate și curaj, în proporții normale.

Seara, când casa s-a liniștit și copiii s-au dus la ale lor, am cinstit în felul meu pe Sfântul Vasile, citind câteva pagini din Omiliile la Hexaimeron, predici pe marginea celor șase zile ale Creației. Uimitor cum omul acesta, în secolul al patrulea, a reușit să facă o punte de legătură între teologia creștină și cosmogeneză, concepția științifică modernă despre crearea universului. 

Cât avem o țară sfântă / Și un nai care mai cântă

Victor, băiatul Petronelei, a cântat acest cântec, acompaniat de micul nostru cor de copii, la serbarea de hram a Catedralei.

Niște versuri emoționante, o melodie dulce, care se potriveau bine cu vocea lui de copil, viitor tenor.

Versuri ca acestea:

Cât avem o țară sfântă

Și un nai care mai cântă

sau

O câmpie, un sat natal

O clopotniţă pe deal

nu au cum să nu te sensibilizeze.

Nu știu dacă îl pot numi un colind, dar are aceeași dulceață și nostalgie românească.

De cum am ajuns acasă, i-am căutat versurile, i-am descifrat acordurile la chitară și l-am cântat pe îndelete, adăugându-l la tolba noastră de cântece de Crăciun, să ne fie de folos.

Iată partitura completă:

Colinde de Crăciun

Revista SOLIA a Episcopiei noastre din Statele Unite și Canada a avut buna plăcere să îmi publice un articol și două colinde. Mulțumesc mult Înalt Prea Sfințitului Nathaniel și părintelui Florin Ristache, editorul de limbă română al revistei.

Linkul către revistă:

https://roea.org/files/Solia---The-Herald/2023/SOLIA-Q4-2023-final.pdf

Linkul către situl episcopiei:

https://roea.org

La Montreal, colo-n jos

Afară...

... și în casă