Minciună sau adevăr este socotit nu ceea ce spunem, ci ceea ce intenţionăm să se înţeleagă.
Nicolae Steinhardt vorbeşte, în jurnalul său, despre o femeie care avea o slujnică foarte credincioasă, care, atunci când stăpâna sa nu vroia să fie deranjată, trebuia să spună nedoritului vizitator că doamna nu este acasă. Fiindcă slujnica a rugat-o pe stăpâna ei să nu o forţeze să mintă, aceasta a găsit următoarea formulă: ea urma să iasă din casă în grădină, iar slujnica urma să spună celor care o căutau că „stăpâna nu este ÎN casă”.
Bietul vizitator nu lua seama la o biată conjuncţie, sau bănuia că slujnica nu prea ştia să vorbească corect. Şi ... pleca. Astfel că stăpâna casei evita vizita, iar slujnica evita minciuna.
Povestea, însă, are un cusur. Ceea ce constituie minciună nu este ceea ce s-a zis efectiv. Este ceea ce, de la bun început, s-a intenţionat să se înţeleagă. Altfel spus, minciuna, ca şi adevărul, nu ţin de cuvinte, ci de onestitatea celui care le foloseşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu