La radio, cineva vorbea despre cuplurile fără copii, care ar fi mai fericite decât cele cu copii. Nu mi-a plăcut abordarea. Confundă fericirea cu confortul și cu timpul liber. Așa e, noi o avem pe Maria și luăm multe decizii în funcție de ea. La fel, ne decidem petrecerea timpului tot împreună sau în funcție de ea. Dar asta nu are nici o treabă cu fericirea. Ori cu lipsa ei. Renunț la lectura unei cărți, sau o scurtez, ca să mă ocup de copil. În loc să mă uit la un film, ne uităm toți trei la desene animate. Chiar dacă am mai văzut deja desenul ăla de cinci ori. Renunțăm la unele plăceri ale noastre, pentru plăcerea copilului. Dar iarăși, asta nu are nimic a face cu fericirea. Nu pierdem fericire. Fericirea e altă chestie. Fericirea copilului devine și a noastră. Și viceversa.
Un cuplu fără copii își permite tabieturi. Vor să meargă la bibliotecă? Se duc la bibliotecă. Vor să nu facă nimic? Nu fac nimic. Nimeni altcineva nu le decide timpul, așa cum o face un copil. Dar asta nu îi face neapărat mai fericiți. Doar mai confortabili. Iar confortul nu e același lucru cu fericirea.
Un cuvânt greșit folosit este, în cazul de față, fericire. Iar al doilea, cuplu. Nu se spune cuplu. Se spune familie. Iar asta are rezonanțe multiple. Un cuplu pot fi și doi homosexuali. Dar ei nu pot fi o familie.
Același interlocutor la radio folosea expresia cuplu cu copii. Ca și cum ar exista așa ceva. Există familie. Adică în loc de persoane distincte care viețuiesc împreună, ai un grup coerent, care funcționează ca un întreg.
Poate că sunt de modă veche. Țin cu dinții de integritatea familiei. De asta nu pot concepe copilul ca pe ceva ce „mă încurcă” în drumul meu spre fericire. Pentru că ar fi o fericire egoistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu