Am să-ți spun un secret: câteodată și eu mă tem de Alevtina mea și n-o am la inimă, n-ai cum să fugi de tine. Dar pe urmă stau și mă gândesc: ea e tocila mea, de ea mă ascut. Și dacă ea n-ar fi, uneori, așa de rea, oare eu aș fi la fel de bun ?Actorul preotului din film îmi aduce aminte de Robert Powell, în „Iisus din Nazaret”. O privire detașată parcă de lume, o privire care îți vorbește chiar și atunci când nu spune nimic.
De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soții care nu seamănă cu noi. Iată, eu și Alevtina Andreevna a mea. Eu sunt slab, înalt, strunit. Ea e rotunjoară și plinuță. Dacă ne privești dintr-o parte, eu sunt unu, ea – zero. Dar împreună formăm zece. Fără mine, fără unu, ea ar fi fost zero. Dar și eu fără ea, fără zero, aș fi rămas doar unu.
Câteva secvențe mi-au rămas în minte: cum îi spunea fetiței gâză mică. Cum îl spovedește pe cel care îi pusese pistolul la tâmplă. Cum a adoptat pe copiii orfani. Cum a plecat preoteasa lui în pădure, iarna, pentru se îmbolnăvise de tifos și nu voia să-i molipsească pe copii. I-a lăsat o scrisoare de adio și el regreta că nu i-a spus mai des cât de mult o iubește. Cum a cerut colonelului neamț să-i aducă pe deținuții ruși din lagăr la slujba de Înviere ca să mănânce și ei, săracii, o bucată de pâine sau un ou.
Nu voi povesti aici filmul. Dar îl recomand cu căldură oricui vrea să vadă viața lăuntrică și de familie a unui preot ortodox, în timpul războiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu