Filipeni II,12: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră.”
Mă întreb de ce nu scrie cu grijă sau cu luare-aminte, ci foarte grav, sobru: cu frică. Și îmi amintesc de câteva rânduri din Jurnalul Fericirii: deasupra intrării într-un sat de ticăloși stau doi drăcușori plictisiți. Deasupra intrării unei mănăstiri de călugări îmbunătățiți stau două mii și sunt foarte agitați.
Nu toți suntem la fel de mult ispitiți, ci pe măsura credinței fiecăruia. Pot spune că ispitele, ca număr și intensitate, sunt un fel de barometru al vieții noastre morale. Dacă suntem ispitiți, e semn cert că Dumnezeu nu ne-a uitat. Dar, sincer, acest gen de iubire divină ne apasă uneori greu pe umeri. E greu să faci fapte bune sau să-i zâmbești celui care te-a înjurat. E firesc să ți se pară greu, căci recunoscându-ți limitele, le poți depăși mai ușor. Nu e păcat să spui că e greu. Păcat este să te oprești după această constatare.
Nu cred că sfinții au fost niște meteori ori niște supraoameni. Au fost (și sunt) tot oameni obișnuiți, care râd, care se murdăresc pe barbă când mănâncă, care merg la veceu, care plâng la Sfânta Euharistie și care își pregătesc cu propriile mâini murături pentru iarnă. Au purtat ochelari, au sughițat sau au cântat fals, dacă nu erau prea dotați vocal. Harul sfințeniei nu te face bun la muzică, nu gonește boala dacă nu vrea Dumnezeu, nu te face mai deștept sau mai frumos. Harul te sfințește. Iar sfințenia e ... altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu