Eli, Eli, lama sabahtani !

Am petrecut fiecare seară din Săptămâna Mare la denii.

Cred că cel mai mult m-a hrănit denia de Joi seara, din două motive: unu, nu e la fel de populară ca Denia Prohodului de vineri seara și doi, lungile texte din evanghelii, despre Sfintele Patimi, își fac ușor loc în sensibilitatea mea. A fost liniște, o liniște meditativă și toți cei prezenți s-au ales în seara aceea cu o credință solidă auzind despre cuvântarea de despărțire, prinderea, batjocura, lovirile și răstignirea lui Hristos.

Mi-a venit rândul, printre altele, la citirea evangheliei unde, însetat și în aparență părăsit de toți, Iisus strigă: Eli, Eli, lama sabahtani ! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?) Citind, mi-am imaginat cadrul acela al Golgotei. L-am văzut singur în toată lumea, înconjurat doar de întunericul păcatelor omenirii întregi. Primește urmările unei condiții care nu era a lui, ci a noastră. Învierea nu se vede, încă. Nori vineți de furtună, vânt turbat și multă, multă dezolare, ca într-o icoană pe care am privit-o cândva.

Joi, deși Îl vedeam mergând spre patimi, știam că avea să învieze. A știut-o și El, înainte de facerea lumii. Dar nu i-a fost răstignirea ușoară. Suferința Lui pe Cruce a fost reală, strigătul sfâșietor, trădarea alor Săi dureroasă ca brazdele cuielor.

Spunea părintele Galeriu mai demult: în opera Fiului lui Dumnezeu nu Învierea a fost faptul miraculos, neașteptat, ieșit din comun. Era firesc ca El să învieze, ca Unul ce este veșnic viu, Viața însăși și creatorul vieții. Uimitoare la El a fost moartea. El putea să nu moară niciodată, dar a ales să o facă. Pentru că altfel nu ne putea mântui, dacă nu murea în numele și în locul nostru.

Să luăm aminte...