Cuore

Ştii tu, Enrico, la care morţi trebuie să te gândeşti astăzi? La aceia care au murit pentru voi, pentru copii. Câţi au murit şi câţi mai mor necontenit! Gânditu-te-ai tu, vreodată ce de părinţi şi-au scurtat zilele muncind pentru copiii lor; ce de mame s-au coborât în mormânt înainte de vreme, sfârşite de lipsurile ce-şi impuneau ca să susţină pe copiii lor? Ştii tu ce de mame au pierit, s-au înecat, au înnebunit, pentru că le-au murit copiii?

Gândeşte-te ce de profesoare au murit tinere, mistuite de ostenelile şcolii, fiindcă iubeau copiii şi nu se îndurau să se despartă de ei. Gândeşte-te la medicii care au murit de boli molipsitoare, pe care le-au înfruntat cu bărbăţie, ca să scape pe copii. Gândeşte-te la cei care în înecuri, în incendii, în timp de foamete, au dat copilului cea din urmă bucăţică de pâine, cea din urmă scândură de scăpare, cea din urmă funie ca să-l scoată din flăcări, si au murit fericiţi de sacrificiul lor, fiindcă au scăpat viaţa unui mic nevinovat!

Aceşti morţi sunt nenumăraţi; în fiecare cimitir odihnesc sute din aceste fiinţe sfinte, care, dacă ar putea să se scoale un minut măcar din mormânt, ar rosti fiecare numele unui copil, căruia i-au sacrificat plăcerile tinereţilor, liniştea bătrâneţilor, dragostea, mintea şi viaţa lor. Neveste de douăzeci de ani, bărbaţi în floarea vârstei, bătrâni de optzeci de ani, tineri: toţi martiri eroici şi necunoscuţi ai copilăriei atât de mari şi atât de nobili, încât pământul nu produce destule fiori câte ar trebui să presărăm pe mormintele lor!

Iată cum şi cât de mult sunteţi iubiti, copiii mei! Gâdeşte-te, Enrico, cu recunoştinţă la acei morţi şi o să te faci mai bun şi mai iubitor către toţi aceia care te iubesc şi se ostenesc pentru tine, scump şi norocos copil al meu !