„Cu Crucea cea de viață făcătoare a bunătății Tale, Doamne, pe care ne-ai dat-o nouă nevrednicilor spre mântuire, îmblânzește-Te, Stăpâne și mântuiește pe Regele nostru și cetatea Ta.”
Cartea e tipărită în 1926, în timpul regelui Ferdinand.
Ce imagine frumoasă: odinioară, la o slujbă a Crucii, ne rugam pentru Regele țării. Regele și crucea, cele două simboluri al unei țări ortodoxe. Asta se întâmpla demult, când țara era mai mândră și moravurile mai simple.
Nu știu dacă textul mai există în Mineiele noi. Dar, cât timp bisericile ortodoxe românești din țară sau din afara ei vor folosi încă vechile cazanii, această rugăciune se va auzi peste veacuri, ca ecou al unor vremuri de mult apuse și veșnic regretate.
Am început apoi slujba Botezului. Noi cântam și citeam, copilul plîngea, părinții vorbeau, iar cumetrii făceau poze. Nici masca de coronavirus nu îi reținea. Nu ne asculta nimeni.
Ne fălim că suntem ortodocși. Dar câți au priceput astăzi că „ne-am răstignit împreună cu Hristos, ca să și viem împreună cu El”, așa cum spunea textul Apostolului din rânduiala Botezului ? La români, ca și la moldoveni, obiceurile și cumetriile se țin cu sfințenie. Dar atenția la ce se petrece în biserică la botez e uneori absentă cu desâvârșire. Mai important e papionul de la gâtul prouncului botezat, decât „haina luminoasă” pe care a primit-o prin afundarea în apa botezului. Am văzut mai de mult o fată catolică convertită de dragul soțului și botezată în biserica noastră, mai atentă la botez decât mulți dintre românii noștri.
Cât mi-aș dori să lăsăm împăunarea deoparte, ca să fim și să trăim ortodocși! Titlul singur nu ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu