Amintiri despre bunici și o seară de iarnă

Mi-aș fi dorit să mai trăiască bunicii mei, ca să îi vadă pe Teodor și pe Maria și să se joace cu ei. Fără să fi plănuit, copiii poartă numele lor, inversate. Pe bunicii paterni îi chema Marin și Tudora.

Dar, dacă ne vom revedea în rai – și nu mă îndoiesc de asta - va fi într-o seară de iarnă, când toți vom fi din nou copii și ne vom întoarce de la joacă cu obrajii roșii, vom descălța șosetele de lână croșetate la mână, vom mânca niște caltaboș și vom bea vin fiert cu scorțișoară, la gura sobei. Iar mamaia ne va spune, nouă și copiilor noștri, povești de demult, la lumina lămpii, care ne va lumina tuturor fețele. Cine a zis că în rai trebuie să fie o climă tropicală ?

Am avut o copilărie de care îmi amintesc cu plăcere. Asta pentru că am avut bunici care s-au îngrijit să ne-o ofere. Chiar fără să își dea silința. Și-au făcut o datorie scrisă în ființa lor. Așa li se părea firesc. Nu a fost nimic idilic. Nu am trăit într-un castel din Saxonia, sau pe dealurile Toscanei. Am trăit într-un sat oarecare de la câmpie, am mers cu vacile la câmp, am jucat mingea pe uliță, am mers cu colindul iarna, fără cablu și fără internet. Am trăit experiențele noastre, nu pe-ale altora. Cred că asta face o copilărie autentică: experiențele tale proprii.

Nu mă păcălesc singur: am și plâns, ne-am și bătut și am spart geamul. A, să nu uit: am dat și foc la șura de paie odată! Dar episoadele neplăcute la vremea aceea nu strică imaginea de ansamblu, gustul care m-a însoțit până la vârsta adultă: al unei copilării pline, reușite, inspirante.

De aceea, pomelnicul meu de la biserică îi cuprinde pe toți. Mă rog ca Dumnezeu să le dea lor ceea ce mi-au dat ei mie: bunătate. Să îi facă din nou copii și să se joace cu ei, ca răsplată pentru cum s-au jucat și ei cu noi. Și să le spună și lor povești la gura sobei, într-o seară de iarnă...