Am devenit canadian

Azi pot să spun, cu o mână pe inimă și cu una pe drapelul alb-roșu, că am devenit cu adevărat canadian. Nu cetățenie sau limba franceză. Astea-s mici. Le aveam deja.

Azi mi-am cumpărat patine.

Da, îmi e rușine, o să-i spun și duhovnicului: în treisprezece ani de Canada, am patinat doar o dată, în interior, pe un patinoar de plexiglas. Dar acum am mers cu Teo și Maria la patinoarul din parc, mi-am făcut o cruce mare, m-am încălțat și să te ții...

Eu am crezut că patinele sunt așa, un alt mod de a merge pe gheață: dar ele chiar alunecă. Credeam că sunt defecte de alunecă așa. Era ca și cum ai fi încălțat cu pantofi cu toc înalt pe o scară rulantă care merge încotro vrea ea. Dar m-am ținut drept, am patinat glorios în ciuda fierbințelii incredibile din gleznele încordate și am reușit chiar performanța de a nu cădea.

Teo nu avea nici o problemă să mâne conștiincios pe gheață, iar Maria făcea volte în jurul meu. Horațiu și copiii la fel. Asta e. Mai bine mai târziu decât niciodată. Mă fac eu mare într-o zi...

După ce m-am întors înapoi în ghetele mele, mi s-a părut că pământul mă iubește mai mult. Și că e mai de încredere decât gheața.

Lăsând gluma la o parte, îi apreciez mai mult acum pe patinatorii artistici și pe jucătorii de hockey. Cred că cea mai lungă acomodare cu viața canadiană a fost nu să vorbim franceză și engleză și nici să folosim siropul de arțar la toate mâncărurile. Mai greu și mai de durată a fost să de dezobișnuim de Liga Campionilor la fotbal și să urmărim, în schimb, meciurile din Cupa Stanley la hockey. Mai ales de când Montreal a ajuns în finală anul trecut.

După patinaj, acasă, o ciorbă caldă și un vin fiert au completat o zi de sâmbătă liniștită pe timp de pandemie.