Dimineață cu batalionul de marș

O dimineață leneșă, început de long-weekend de Ziua Recunoștinței. Thanksgiving. Action de grace.

Momente de stat în casă, când nu faci nimic și nu plănuiești să mergi nicăieri. Momente de destindere și de citit. Avem nevoie și de astea. Să mai oprim ritmul corporativ de peste săptămână, sau măcar să-l mai încetinim. Să căutăm, ca Proust, timpul pierdut.

Ne uităm la știrile dimineții, lenevim pe canapea și ne gândim ce să facem în restul zilei, dacă ne lasă vremea. Văd primul condens pe geamuri, semn că azi-noapte a fost frig. Poate e o dimineață bună pentru lectură. Am început al doilea roman al lui Sven Hassel, Batalion de marș. Imi place fraza lui scurtă, camaraderia fără cuvinte din tranșeele înghețate, sau soldații germani pe frontul rusesc, care trag un pârț în timp ce îl ironizează pe Hitler.

Vreau să notez un fragment care ilustrează stilul inconfundabil al autorului:

„Din timp în timp, Bătrânul controla busola ca să ne menținem pe direcția nord-vest. Departe, departe de tot, era Marea Baltică, iar dincolo de ea erau Suedia și Danemarca. Un bulevard luminat, vitrine scânteietoare, și tu, cu o pălărie moale pe cap, te plimbi de colo până colo, cu țigarea-n gură și mâinile în buzunare! Numai imaginându-mi așa ceva și simțeam cum mă umflă râsul, dar iată, privirea îmi lunecă spre camarazii mei: obrajii vineți de ger, buze crăpate, căutături de fiare încolțite, furișate pe sub streașina de oțel a căștilor. Și râsul îmi pieri înainte de a se fi născut.”

”Bătrânul opri sania, se îndreptă de spate, își scoase mânușile cu două degete și se apucă să-și îndese pipa. O făcea pe-ndelete, tacticos, grijuliu să nu risipească tutunul. Făcuse o haltă și, pentru el, vârstnicul nostru comandant, haltă însemna o nouă pipă. Cu buricul degetului gros apăsă jăratecul din vatră, apoi zâmbi. Zâmbetul Bătrânului! Ne încălzea inimile, ne însenina privirile. De vreme ce Bătrânul zâmbea, însemna că amarul nu-i chiar atât de amar, că durerea nu-i chiar atât de dureroasă.”