Este versetul final din Apostolul pe care l-am citit astăzi la Liturghie. Și ce frumos zice: viața mea de acum o trăiesc cu credința în Hristos ... Care m-a iubit...
El m-a iubit cel dintâi, fără ca eu să Îi cer asta. Fără ca eu să merit. Înainte chiar ca eu să exist. M-a iubit necondiționat, fără să mă cunoască și indiferent cât de curat sau de ticălos m-am dovedit eu a fi.
Și ce facem când aflăm că cineva ne iubește ? Dacă nu suntem în stare să răspundem tot cu iubire, să încercăm măcar să fim recunoscători. Să întoarcem măcar politețe ori mulțumire. Frumos ar fi să întoarcem tot iubire și să ne ducem viața în virtutea acestei iubiri. Dar, în nici un caz, nu putem să rămânem indiferenți.
Cred că aici stă una din tainele vieții creștine: viața ta de acum, după ce ai aflat că Fiul lui Dumnezeu te-a iubit cel dintâi, o duci altfel: nu în indiferență și promiscuitate, ci într-o continuă recunoștință față de El. Nu poți să rămâi rece la iubirea unui om. Te mângâie, îți dă putere și nădejde, te motivează să te trezești dimineața și te odihnește în somnul nopții.
Cu atât mai mult, nu poți ră rămâi rece la iubirea dumnezeiască. Ea trebuie să îți mângâie sufletul și să îți facă inima să cânte ca psalmistul: Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps 22, 4)
