Părintele Sofian

Am citit și eu, zilele acestea, știrile despre canonizarea celor 16 părinți ai secolului XX, mulți dintre ei trecuți prin închisorile comuniste. Pe părintele Sofian l-am întâlnit personal. Am slujit la hramul mănăstirii Antim, la puțină vreme după hirotonia în diacon. Era în 2001. Slujbă fastuoasă, cu patriarhul Teoctist în frunte. Preoții mănăstirii, diaconi cu voci bune și, într-un colț al altarului, smerit, părintele Sofian.

Nu cred că a rostit mai mult de unul sau două ecfonise la Liturghie. Dar prezența lui, ochii aceia mici, părul și barba ca o ninsoare domoală, privirea părintească , parcă blândă și mustrătoare în același timp, parcă îmi vorbeau fără cuvinte. Aveam grijă la cum îmi rostesc ecteniile, să nu greșesc ceva, să cânt frumos și mai trăgeam o privire pe furiș la el, din când în când.

Nu se uita la nimeni, dar parcă se uita la toți. Prestanța lui duhovnicească o egala pe cea ierarhică a patriarhului.

Acum, părintele Sofian este Sfântul Sofian. Mă simt privilegiat, dar și cu o răspundere mare pe umeri, să fi cunoscut un sfânt încă din timpul vieții lui.